Cum unde? La noaptea nopţilor, noaptea albă, noaptea reducerilor. Ştiu că e cam întârziat, dar acuma mi-am amintit de ea. Dacă aţi fost înseamnă că ştiţi de reducerile “bombă”, dacă n-aţi fost, să ştiţi de la mine că n-aţi pierdut nimic, nici măcar timpul. Pe lângă faptul că circulaţia în jur era blocată în aşa hal încât am făcut 30 de minute pe vreo 500 de metri, locurile de parcare erau un lux.

N-am vazut atâta populaţie în perimetrul ăla, de când s-a deschis magazinu’. Şi toată lumea alerga de nebună după reducerile anunţate cu atât de mult tam-tam încât ai fi crezut că primeşti totul pe gratis, numa’ să fii acolo să poţi duce cât de multe.

Nici pe departe ceea ce aştepta lumea. Să vă dau un exemplu de reducere. Haină de iarnă, reducere 50%, cum să n-o iei când vezi un asemenea chilipir? Matematica-i totuşi alta, că 50% din 1400RON tot 700RON face pe oricâte feţe ai întoarce haina cu pricina. Şi pe deasupra multe magazine făceau reduceri ioc, deci noaptea albă a reducerilor, un mare fiasco din punctul meu de vedere.

Totuşi e bine că ai internet gratuit si poţi să vorbeşti pe messenger cu prietenu’ de pe canapeaua alăturată.

Şi uite că am ajuns iar să mă plimb prin oraşul care mi-a luat patru ani din viaţă. Nu, să nu credeţi că am ceva cu orăşelul, nu are absolut nici o vină. Anii mi-au fost luaţi de către altceva, dar asta-i altă poveste.

Am găsit, nu chiar acelaşi Sibiu pe care îl lăsasem acum aproape doi ani de zile. Un Sibiu mai emancipat, mai faţadat, mai pudrat, ce să mai vorbim, un orăşel cu dedicaţie pentru turismul intenaţional.

Noi baruri, pub-uri şi cafenele răsărite unde nici măcar nu ţi-ai fi închipuit că se poate dezvolta o astfel de afacere. Dacă vrei o noapte ”down-town” sau ”up-town”, ai de unde alege, iar dacă le iei la rând şi le-ai terminat, liniştit poţi să o iei de la început, pentru că sigur deja ai uitat experienţa din primul pub.  Într-adevăr sibienii ştiu să-şi organizeze spaţiul. Cred că au citit cu toţii cartea.

Deşi era unsprezece noaptea iar afară îmi îngheţaseră mâinile pe aparatul foto, am reuşit să prind câteva instantanee, printre care inclusiv noile şi renovatele hoteluri.

Nevoia poartă pe om prin tot felul de locuri, inclusiv pe la Iulius Mall, unde ochisem mai de multă vreme un suport pentru jaful meu de Nokia. Nu de alta, da’ la fiecare pornire de pe loc, mai în trombă, jaful tot pe sub scaune ajungea. Şi acuma cât de jaf o fi, tot începuse să mi se facă milă de el, totuşi m-a servit destul de bine până acum, aşa că i-am făcut un cadou.

Da’ nu despre asta-i vorba aici. Vorba e, despre Piţi. Nu, nu vă gândiţi la fotbal. Pe Piţi o găsiţi în magazinele cu fiţe, în maşinile cu fiţe, în cluburile cu fiţe, în orice cu fiţe şi e genul de fată care se pare că nu găseşte destulă strălucire în propria persoană şi simte nevoia nestăvilită de a compensa această lipsă cu strălucirea aflată în tot felul de pietre, pietricele, steluţe aurii şi argintii, înscrisuri sticlate cu tentă de ”glamour”, ce mai, ”bling” cât încape.

Două astfel de specimene am întâlnit azi în saga căutării cadoului pentru telefonul meu şi nu m-am putut abţine să ascult inteligenta şi problematica discuţie dintre ele:

- Uite, fată, ce fain, fată. Ce bine ar merge cu telefonu’ meu. Şi se potriveşte şi cu cureaua aia albă, fată. Tre’ să mi-l iau.

- Da, fată, da uite că aia are pietre pe ea. ( Uuuuu, shiny!)

- Aia e neagră, nu vezi? N-am nimic să meargă cu ea, fată. Da e faină, fată. (Străluceşte!)

- E neagră, da are pietre. Nu se compară. Las’ că-ţi iei tu ceva ce se potriveşte.

- Of, fată, nu ştiu ce să fac. (către vânzătoare) Albă n-aveţi cu pietre?

- N-avem.

- Ce să fac, fată? Mai bine nu mi-o arăta-i…

… după încă zece minute …

- O iau pe aia cu pietre, fată. Şi apoi îmi iau şi o curea cu steluţe, să meargă…

N-am ascultat mai departe, că îmi terminase-m treaba pe acolo, aşa că am plecat. Am uitat să precizez vestimentaţia celor două care abunda în străluciri de tot felul, de nu mai ştiai cum să-ţi fereşti ochii  de atâta ”stil”.

P.S.: M-am hotărât, următoarea achiziţie, mouse-ul din imagine.

L.E.: Puteam să pun pariu că husa cu pietre strălucitoare va câştiga detaşat.

S-a dat startul în cursa de anduranţă care are ca scop final şi prea-înălţător, atingerea moaştelor Sfântului Dimitrie. Cu jandarmii pe post de arbitrii şi stuarzi, puhoiul de ”credincioşi” a năvălit, de parcă viaţa fiecăruia dintre ei, în parte, depindea de acea clipă în care lumina se va abate asupra lor umplându-i de evlavie cerească.

Nu contează că bătrâna din dreapta îşi caută pe jos ochelarii care au ajuns acolo tot din cauza ta, nu, ţelul tău a devenit acea atingere a moaştelor sfântului, care împreună cu alte beneficii îţi va aduce şi iertarea pentru faza cu biata bătrână, aşa că de ce să te mai deranjezi să nu o calci în picioare?

Poate că sunt eu eu de vină, poate că încep să-mi alunece printre degete valorile creştineşti sau poate chiar am devenit ateu. Ar trebui să-mi fac griji că nu simt acel imbold al credinţei de a călca în picioare pe cei mai slabi ca mine ca să îmi îndeplinesc ţelul orb? Nu ştiu de ce, dar ce am văzut la televizor, mie, personal, nu îmi inspiră nimic în afara unei haite de lupi flămândă pentru ceva ce nici măcar ei nu înţeleg. Cine ştie?

Şi uite aşa Olimpiada Oamenilor Creştini aflată la a n-a ediţie, nu şi-a desemnat nici acum un câştigător. Dar, ce mai conteaza? Important e să participi…

Ce se întâmplă cu lumea asta, mirobolanţilor? Că nici măcar un cont de messenger nu mai poţi să deţii în linişte şi pace. Mă trezesc azi cu un telefon de la un coleg: ”Mi-au spart ăştia parola de la messenger”. Nimic grav până acuma, dar uite că urmează şi distracţia. Tipul (sau poate o fi tipă?), după ce că a spart parola bietului om, mai are tupeul să trimită tot felul de prostii de pe id-ul respectiv. Totuşi problema e că domnul, mare ”Mitnick”, nu se rezumă la o mică distracţie, ci mai vrea şi bani de la cunoscuţii amicului.

Deşi texte de genul: ”Aţi câştigat un televizor LCD în valoare de 1000 de euro, tot ce trebuie să faceţi pentru a confirma este să ne trimiteţi codul de reîncărcare a unei cartele de n dolari” sunt cunoscute de multă vreme, se pare că, pe messenger, acestea s-au transformat în: ”Salut, am şi eu o problemă. Nu mă poţi ajuta?”, iar apoi urmează cererea fatidică de a reîncărca un anumit număr de telefon cu o anumită sumă, mai mare sau mai mică, în funcţie de nesimţirea şi neobrăzarea specialistului în ”hackerie”.

Se pare că, în ciuda mediatizării cât se poate de serioase facută acestui tip de probleme, hackerii autohtoni mai au de unde recolta suflete naive care încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă. Treziţi-vă la realitate oamenilor. Nu zic să deveniţi paranoici, dar luaţi-vă şi voi anumite măsuri de siguranţă, mai ales când aveţi de-a face cu WWW.HTTP://