Nevoia poartă pe om prin tot felul de locuri, inclusiv pe la Iulius Mall, unde ochisem mai de multă vreme un suport pentru jaful meu de Nokia. Nu de alta, da’ la fiecare pornire de pe loc, mai în trombă, jaful tot pe sub scaune ajungea. Şi acuma cât de jaf o fi, tot începuse să mi se facă milă de el, totuşi m-a servit destul de bine până acum, aşa că i-am făcut un cadou.

Da’ nu despre asta-i vorba aici. Vorba e, despre Piţi. Nu, nu vă gândiţi la fotbal. Pe Piţi o găsiţi în magazinele cu fiţe, în maşinile cu fiţe, în cluburile cu fiţe, în orice cu fiţe şi e genul de fată care se pare că nu găseşte destulă strălucire în propria persoană şi simte nevoia nestăvilită de a compensa această lipsă cu strălucirea aflată în tot felul de pietre, pietricele, steluţe aurii şi argintii, înscrisuri sticlate cu tentă de ”glamour”, ce mai, ”bling” cât încape.

Două astfel de specimene am întâlnit azi în saga căutării cadoului pentru telefonul meu şi nu m-am putut abţine să ascult inteligenta şi problematica discuţie dintre ele:

- Uite, fată, ce fain, fată. Ce bine ar merge cu telefonu’ meu. Şi se potriveşte şi cu cureaua aia albă, fată. Tre’ să mi-l iau.

- Da, fată, da uite că aia are pietre pe ea. ( Uuuuu, shiny!)

- Aia e neagră, nu vezi? N-am nimic să meargă cu ea, fată. Da e faină, fată. (Străluceşte!)

- E neagră, da are pietre. Nu se compară. Las’ că-ţi iei tu ceva ce se potriveşte.

- Of, fată, nu ştiu ce să fac. (către vânzătoare) Albă n-aveţi cu pietre?

- N-avem.

- Ce să fac, fată? Mai bine nu mi-o arăta-i…

… după încă zece minute …

- O iau pe aia cu pietre, fată. Şi apoi îmi iau şi o curea cu steluţe, să meargă…

N-am ascultat mai departe, că îmi terminase-m treaba pe acolo, aşa că am plecat. Am uitat să precizez vestimentaţia celor două care abunda în străluciri de tot felul, de nu mai ştiai cum să-ţi fereşti ochii  de atâta ”stil”.

P.S.: M-am hotărât, următoarea achiziţie, mouse-ul din imagine.

L.E.: Puteam să pun pariu că husa cu pietre strălucitoare va câştiga detaşat.

S-a dat startul în cursa de anduranţă care are ca scop final şi prea-înălţător, atingerea moaştelor Sfântului Dimitrie. Cu jandarmii pe post de arbitrii şi stuarzi, puhoiul de ”credincioşi” a năvălit, de parcă viaţa fiecăruia dintre ei, în parte, depindea de acea clipă în care lumina se va abate asupra lor umplându-i de evlavie cerească.

Nu contează că bătrâna din dreapta îşi caută pe jos ochelarii care au ajuns acolo tot din cauza ta, nu, ţelul tău a devenit acea atingere a moaştelor sfântului, care împreună cu alte beneficii îţi va aduce şi iertarea pentru faza cu biata bătrână, aşa că de ce să te mai deranjezi să nu o calci în picioare?

Poate că sunt eu eu de vină, poate că încep să-mi alunece printre degete valorile creştineşti sau poate chiar am devenit ateu. Ar trebui să-mi fac griji că nu simt acel imbold al credinţei de a călca în picioare pe cei mai slabi ca mine ca să îmi îndeplinesc ţelul orb? Nu ştiu de ce, dar ce am văzut la televizor, mie, personal, nu îmi inspiră nimic în afara unei haite de lupi flămândă pentru ceva ce nici măcar ei nu înţeleg. Cine ştie?

Şi uite aşa Olimpiada Oamenilor Creştini aflată la a n-a ediţie, nu şi-a desemnat nici acum un câştigător. Dar, ce mai conteaza? Important e să participi…

Ce se întâmplă cu lumea asta, mirobolanţilor? Că nici măcar un cont de messenger nu mai poţi să deţii în linişte şi pace. Mă trezesc azi cu un telefon de la un coleg: ”Mi-au spart ăştia parola de la messenger”. Nimic grav până acuma, dar uite că urmează şi distracţia. Tipul (sau poate o fi tipă?), după ce că a spart parola bietului om, mai are tupeul să trimită tot felul de prostii de pe id-ul respectiv. Totuşi problema e că domnul, mare ”Mitnick”, nu se rezumă la o mică distracţie, ci mai vrea şi bani de la cunoscuţii amicului.

Deşi texte de genul: ”Aţi câştigat un televizor LCD în valoare de 1000 de euro, tot ce trebuie să faceţi pentru a confirma este să ne trimiteţi codul de reîncărcare a unei cartele de n dolari” sunt cunoscute de multă vreme, se pare că, pe messenger, acestea s-au transformat în: ”Salut, am şi eu o problemă. Nu mă poţi ajuta?”, iar apoi urmează cererea fatidică de a reîncărca un anumit număr de telefon cu o anumită sumă, mai mare sau mai mică, în funcţie de nesimţirea şi neobrăzarea specialistului în ”hackerie”.

Se pare că, în ciuda mediatizării cât se poate de serioase facută acestui tip de probleme, hackerii autohtoni mai au de unde recolta suflete naive care încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă. Treziţi-vă la realitate oamenilor. Nu zic să deveniţi paranoici, dar luaţi-vă şi voi anumite măsuri de siguranţă, mai ales când aveţi de-a face cu WWW.HTTP://

Cât de mult contează câteva secunde. Din cauza unor clipe în minus, un video care ar putea fi de mare audienţă şi succes este transformat într-un adevărat fiasco. Nu cred că vă puteţi da seama din ceea ce e prezentat mai jos, ce se întâmplă, pentru că, în primul rând, nici eu nu aş rezolva misterul şi în afară de faptul că se aud sirenele unor maşini de poliţie nu mai există nici un indiciu.

De aceea mă pun pe explicaţii ajutătoare care trebuie să însoţească neapărat un astfel de clip de o calitate şi conţinut execrabile. Locaţia, Eroilor Cluj-Napoca, în timpul unor arestări făcute de către poliţia clujeană, împreună cu mascaţii. Doar mai pe urmă am aflat că arestaţii au fost de fapt nişte şantajişti prinşi în timpul primirii banilor de la victima care a avut răbdarea de a colabora cu poliţia română.

Şi uite că am găsit şi vinovatul pentru toată faza asta cu pierderea secundelor preţioase din clip. Suportul de telefon e de vină. Da, suportul. Ăla de se pune pe parbriz cu ventuze şi de care nu am eu încă. Buzunarul blugilor e mult prea strâmt, iar poziţia la volan, mult prea complicată, pentru a performa la nivel înalt când încerci să scoţi telefonul de acolo. Normal că o cameră digitală ar fi fost mult mai potrivită pentru aşa ceva, dar se descurcă omul cum poate. Acuma să nu vă aşteptaţi să mă vedeţi prin Cluj cu o cameră legată de mine. Dacă ar fi aşa mă făceam cameraman şi lucram la TVR.

Poate aţi văzut reportajul la televiziunile locale din Cluj, dar din unghiul ăsta sigur nu l-aţi văzut. A, ce se aude în maşina mea e ATB.

Sau cum ar zice românul, spiritul timpului, spiritul timpurilor şi a societăţii sau gardianul spirit al secolului. No, nici nu credeam că germanii pot zice atât multe lucruri cu un singur cuvânt. Îi credeam mai mult exacţi decât ambigui.

Conspiraţii, atentate false, manipulări de mase, secretele bine păzite ale religiilor, toate într-un singur film documentar numit ”Zeitgeist”. Devoratorii de S.F.-uri şi de teorii conspiraţioniste trebuie să guste din filmul ăsta pentru a-şi potoli setea de senzaţional.

Dar cum în toate acţiunile de acest gen există şi un sâmbure de adevăr, merită vizionat şi de către publicul larg. Totuşi, ca o  recomandare din partea mea, nu tot ce zboară se mănâncă. Mai pe înţelesul tuturor, informaţiile prezentate în documentar trebuie filtrate prin propriile voastre minţi, fără a vă lăsa influenţaţi de senzaţionalul prezent peste tot în acest film.

P.S.: Filmul poate fi vizionat AICI . Atenţie şi la efectul de Halo!

Notă: Acest documentar se poate folosi doar cu acordul sau în prezenţa părinţilor. Dacă se constată efecte adverse, adresaţi-vă psihiatrului sau medicului neurolog, după caz.