”Le roi e mort. Vive le roi!„ după cum ar zice ”francejii”. E dimineaţă, m-am trezit să merg la serviciu, sunt buimac, nu mai pot de somn, deci e numa’ bine de scris despre anul care e pe cale să ne părăsească, nu? Aşa se scurse şi 2008-ul cu bune sau mai puţin bune pentru fiecare dintre noi, cei care ne cunoaştem, voi, cei care mă citiţi sau toţi, cei care mă cunoaşteţi şi mă citiţi.

Anul, în sinea lui, nu a fost el rău, ei sunt de obicei cuminţi, stau în banca lor şi-şi văd de treabă combinândul pe timp să le mai dea o zi în plus. Ai zice că nu le reuşeşte vrăjeala cu timpul, dar uite că o dată din patru merge. Revenind la calitatea lui 2008 şi comparându-l cu ce ne aşteaptă în 2009, a fost un an bun, seceta nu a durat mult, rezervele de grâu umplu hambarele, singurul lucru neplăcut a fost că n-am avut zăpadă de Crăciun.

Pe partea cu scrisul lucrurile nu au fost prea ”smooth”. Articolele publicate au fost ba de două ori pe zi, ba de două ori pe lună, fie din cauza lipsei de timp, fie din lipsa de inspiraţie, motive se găsesc oricând, dar pentru asta îmi cer scuze. iCente nu a răsărit pentru a introduce bani în buzunarul meu, după cum a binevoit să observe cândva o anumită persoană, a început pentru a-mi revărsa pornirile scribaliceşti într-un mediu unde măcar o persoană pe zi percepe ideile răsfirate în pagină, iar pe viitor, cine ştie ce se poate întâmpla.

În rest numa’ bine, sănătate şi virtute tuturor celor care mă citesc sau îi cunosc şi sper că aţi petrecut Crăciunul aşa cum v-aţi dorit fiecare dintre voi. Un an nou fericit, 2009 să vă aducă bucurii să fiţi mai dăştepţi, mai civilizaţi, mai înţelepţi şi mai iubiţi decât anul care stă să treacă, iar când bate ceasul 2009 trecute fix să vă gândiţi şi la mine.

Am vizionat Quantum of Solace. Asta a fost o afirmaţie şi atât. Ar fi singura şi de ajuns despre capodopera de faţă. Nu am fost mişcat în nici un sens, în afara gustului amar întâlnit de papilele mele în timpul derulării creditelor de final. Mai bine vedeam un nou episod din Star Trek şi tot mi se părea mai puţin fantezist

Asta nu neapărat din cauza tehnologiilor avansate folosite în film, ci mai mult din cauza worker-ului de Bond, James Bond care e jucat din ce în ce mai prost. James Bond-ul din QoS putea foarte bine să-l joace pe Terminator care nu se mai sătura niciodată de ”I’ll be back”.

Am dreptate ce ce zic, e worker şi parcă de data asta s-a văzut cel mai bine sau o fi doar o impresie de-a mea. Nu îl pot admira, nu mă face să-mi doresc să fiu în locul lui, nu mai are stil, parcă s-a ramolit. Munceşte pe rupte, sub papucul uneia de se crede mama tuturor, ce mai, worker.

În forfota cumpărăturilor pentru sărbătorile de iarnă, oare chiar trebuie să înduri toate născocirile de reclame inspirate din closet cu accente de prostie şi garnisite cu imbecilităti?

Se pare că da. În Kaufland, spre exemplu, reclamele imbecile abundă, mai ales în această perioadă. De la ”Zilnic Ieftin” auzit de n-şpe mii de ori în timp ce faci rondul pentru cumpărături până la:

Dacă eşti adeptul produselor congelate, trebuie neapărat să cumperi amestecul de legume  mexicane…

Da măi, sunt adeptul produselor congelate. Înainte de masă congelez tot. Aşa reuşesc să mănânc mai puţin. Vezi ce ţi-e şi cu criza asta? E bun şi congelatu’ la ceva. Congelaţi, oameni buni, asta-i soluţia pentru anul viitor.

Dacă acestor texte le mai adaugi şi o voce suavă de jumate ardeleancă, jumate ”hungarian”, mai ai un pic şi dai pe spate de râs.

”Kaufland… zilnic ieftin!”

Nu cumva să râdeţi că deja am avut de îndurat hohotele de râs ale unui bun amic.

Da, un fleac, m-au prins. Mi-au tăiat vântul din pupa Lagunei Albastre cu o mizerie de fiare în partea stânga faţă, de un galben opulent care mi-a sărit în ochi de la trei sute de metri depărtare. Deşi în mintea mea îmi repetam într-una: ”Scap eu şi de data asta” cu o frenezie demnă de pioşii de la Olimpiada Creştinilor, ştiam foarte bine, în subsolurile conştientului, că ”Nu scap de data asta”.

Aşa m-am ales cu o blocare de roată din partea Primăriei, ditamai frumuseţea de proces verbal şi cu drumuri în plus, care în nici un caz nu mă ajutau. Ce să mai zic de vântul care a început să vâjâie prin buzunare la sfârşitul operaţiunii.

Costurile unei blocări:

- deplasare Primărie (mulţam că era relativ aproape): 30 minute plus 20RON (a fost la promoţie, cică aşa e dacă plăteşti mai repede);

- deplasare bancomat BT (nu de alta, da’ cam aşa se întâmplă cand ai nevoie de bani gheaţă… nu-i ai): 20 minute plus comision de nu ştiu cât;

- sună la naşpeţi să trimită echipa de deblocare (iar îmi fac 15EUR cost suplimentar): 20 minute de sunat într-una până să prinzi linia liberă;

- aşteaptă de ţi se lungesc urechile până vin naşpeţii: 40 minute plus un sandwich de pui cu extra maioneză (mi se făcuse foame);

- uită-te la o doamnă plictisită cum completează la hârtii de-i sar capacele, doar ca să-i zică însoţitorului că poate să dea jos drăcia galbenă de pe roată: 10 minute de scris frenetic şi pe deasupra 100RON pentru două ”şurube” date jos.

În final am ajuns la o singură logică şi indubitabilă concluzie: ”Nu mai parchez acolo, asta-i clar.”

Până nu de multă vreme am crezut în puterea de comunicare a oamenilor din Covasna si Harghita, în capacitatea acestora de a se exprima în cadrul relaţiilor interpersonale iniţiate de către alţi indivizi sau, de ce nu, chiar de către ei înşişi. Spulberată mi-a fost această credinţă a mea când, împins de nevoia absolută de a găsi drumul corect, am facut greşeala impardonabilă de a întreba ”băştinoşii” pe unde s-o iau.

Nu m-au îndrumat într-o direcţie greşită, dar întrebarea problemă a rămas în aer, plutind deasupra noastră, în timp ce privirile tâmpe şi inexpresive ale ambilor interlocutori stăruiau unele asupra altora, ale lor probabil din cauza surprinderii unor sunete rar auzite prin părţile ălea şi a mea, datorită reacţiei lor de neînţelegere. Până la urmă am surprins o expresie facială care-mi dădea destul de clar de înţeles că nu prea am ce căuta pe acel drum dacă vreau să ajung la destinaţia nominalizată în fraza întrebătoare cu pricina.

Uite că şi limbajul corpului, împreună cu mimica feţei îţi ajută la ceva. Dar credinţa mea nu a rezistat acestei întâlniri de gradul trei cu persoane, din centrul Românicii, aterizaţi acolo parcă de pe altă planetă. Nici în străinătate nu m-am simţit atăt de handicapat din punct de vedere comunicaţional. Încă nu pot crede că există oameni care nu îndrugă o boabă în limba naţională din amărâta asta de ţară. Fie ea cea mai urâtă limbă de pe Pământ, omule, trăieşti aici, învaţ-o, fir-ar mama ei de limbă.

Totuşi povestea are un ”happy ending”, adică eu ajung la destinaţie cu ajutorul unui alt ”băştinos” care le mai rupea pe româneşte, cu accentul inconfundabil al unuia care o foloseşte din Paşti în Crăciun. Măcar omul a încercat şi ţin să-i mulţumesc pe astă cale.