Până nu de multă vreme am crezut în puterea de comunicare a oamenilor din Covasna si Harghita, în capacitatea acestora de a se exprima în cadrul relaţiilor interpersonale iniţiate de către alţi indivizi sau, de ce nu, chiar de către ei înşişi. Spulberată mi-a fost această credinţă a mea când, împins de nevoia absolută de a găsi drumul corect, am facut greşeala impardonabilă de a întreba ”băştinoşii” pe unde s-o iau.

Nu m-au îndrumat într-o direcţie greşită, dar întrebarea problemă a rămas în aer, plutind deasupra noastră, în timp ce privirile tâmpe şi inexpresive ale ambilor interlocutori stăruiau unele asupra altora, ale lor probabil din cauza surprinderii unor sunete rar auzite prin părţile ălea şi a mea, datorită reacţiei lor de neînţelegere. Până la urmă am surprins o expresie facială care-mi dădea destul de clar de înţeles că nu prea am ce căuta pe acel drum dacă vreau să ajung la destinaţia nominalizată în fraza întrebătoare cu pricina.

Uite că şi limbajul corpului, împreună cu mimica feţei îţi ajută la ceva. Dar credinţa mea nu a rezistat acestei întâlniri de gradul trei cu persoane, din centrul Românicii, aterizaţi acolo parcă de pe altă planetă. Nici în străinătate nu m-am simţit atăt de handicapat din punct de vedere comunicaţional. Încă nu pot crede că există oameni care nu îndrugă o boabă în limba naţională din amărâta asta de ţară. Fie ea cea mai urâtă limbă de pe Pământ, omule, trăieşti aici, învaţ-o, fir-ar mama ei de limbă.

Totuşi povestea are un ”happy ending”, adică eu ajung la destinaţie cu ajutorul unui alt ”băştinos” care le mai rupea pe româneşte, cu accentul inconfundabil al unuia care o foloseşte din Paşti în Crăciun. Măcar omul a încercat şi ţin să-i mulţumesc pe astă cale.

Cum unde? La noaptea nopţilor, noaptea albă, noaptea reducerilor. Ştiu că e cam întârziat, dar acuma mi-am amintit de ea. Dacă aţi fost înseamnă că ştiţi de reducerile “bombă”, dacă n-aţi fost, să ştiţi de la mine că n-aţi pierdut nimic, nici măcar timpul. Pe lângă faptul că circulaţia în jur era blocată în aşa hal încât am făcut 30 de minute pe vreo 500 de metri, locurile de parcare erau un lux.

N-am vazut atâta populaţie în perimetrul ăla, de când s-a deschis magazinu’. Şi toată lumea alerga de nebună după reducerile anunţate cu atât de mult tam-tam încât ai fi crezut că primeşti totul pe gratis, numa’ să fii acolo să poţi duce cât de multe.

Nici pe departe ceea ce aştepta lumea. Să vă dau un exemplu de reducere. Haină de iarnă, reducere 50%, cum să n-o iei când vezi un asemenea chilipir? Matematica-i totuşi alta, că 50% din 1400RON tot 700RON face pe oricâte feţe ai întoarce haina cu pricina. Şi pe deasupra multe magazine făceau reduceri ioc, deci noaptea albă a reducerilor, un mare fiasco din punctul meu de vedere.

Totuşi e bine că ai internet gratuit si poţi să vorbeşti pe messenger cu prietenu’ de pe canapeaua alăturată.

Şi uite că am ajuns iar să mă plimb prin oraşul care mi-a luat patru ani din viaţă. Nu, să nu credeţi că am ceva cu orăşelul, nu are absolut nici o vină. Anii mi-au fost luaţi de către altceva, dar asta-i altă poveste.

Am găsit, nu chiar acelaşi Sibiu pe care îl lăsasem acum aproape doi ani de zile. Un Sibiu mai emancipat, mai faţadat, mai pudrat, ce să mai vorbim, un orăşel cu dedicaţie pentru turismul intenaţional.

Noi baruri, pub-uri şi cafenele răsărite unde nici măcar nu ţi-ai fi închipuit că se poate dezvolta o astfel de afacere. Dacă vrei o noapte ”down-town” sau ”up-town”, ai de unde alege, iar dacă le iei la rând şi le-ai terminat, liniştit poţi să o iei de la început, pentru că sigur deja ai uitat experienţa din primul pub.  Într-adevăr sibienii ştiu să-şi organizeze spaţiul. Cred că au citit cu toţii cartea.

Deşi era unsprezece noaptea iar afară îmi îngheţaseră mâinile pe aparatul foto, am reuşit să prind câteva instantanee, printre care inclusiv noile şi renovatele hoteluri.

S-a dat startul în cursa de anduranţă care are ca scop final şi prea-înălţător, atingerea moaştelor Sfântului Dimitrie. Cu jandarmii pe post de arbitrii şi stuarzi, puhoiul de ”credincioşi” a năvălit, de parcă viaţa fiecăruia dintre ei, în parte, depindea de acea clipă în care lumina se va abate asupra lor umplându-i de evlavie cerească.

Nu contează că bătrâna din dreapta îşi caută pe jos ochelarii care au ajuns acolo tot din cauza ta, nu, ţelul tău a devenit acea atingere a moaştelor sfântului, care împreună cu alte beneficii îţi va aduce şi iertarea pentru faza cu biata bătrână, aşa că de ce să te mai deranjezi să nu o calci în picioare?

Poate că sunt eu eu de vină, poate că încep să-mi alunece printre degete valorile creştineşti sau poate chiar am devenit ateu. Ar trebui să-mi fac griji că nu simt acel imbold al credinţei de a călca în picioare pe cei mai slabi ca mine ca să îmi îndeplinesc ţelul orb? Nu ştiu de ce, dar ce am văzut la televizor, mie, personal, nu îmi inspiră nimic în afara unei haite de lupi flămândă pentru ceva ce nici măcar ei nu înţeleg. Cine ştie?

Şi uite aşa Olimpiada Oamenilor Creştini aflată la a n-a ediţie, nu şi-a desemnat nici acum un câştigător. Dar, ce mai conteaza? Important e să participi…

România învinge Insulele Feroe cu 1 la 0 într-o partidă în care numai de fotbal nu se poate vorbi. După o primă repriză cheală, fără nici un gol, cu o ratare din faţa porţii, când portarul era dus cu vaca, românii mai reuşesc să ia un cartonaş roşu, iar mai apoi, în 10, să marcheze un gol decent, ajutaţi de eroarea de plasament a portarului ”feroist”.

Aş tinde să cred că românii încep să joace fotbal de la 10 oameni în jos. Unul în plus şi picioarele încep să se încurce în minge, coechipierii să şuteze unul în celălalt, să se dea cap în cap şi să se enerveze unii pe alţii. Poate că greşesc eu, dar dacă intră în formaţie completă, în loc de fotbal, România joacă bambilici, polo pe iarbă sau jocul ăla interesant ”dacă primeşti mingea, dă-o adversarului cât mai repede”. La ăsta din urmă românii se pare că excelează.

De finalul partidei nici nu mai pot să vorbesc, dar cred că au încercat să joace ”ţineţi mingea cât mai mult în propriul careu”. Felicitări pentru victorie. Hai România. Şi încă mai vreţi să batem Franţa…?