”Le roi e mort. Vive le roi!„ după cum ar zice ”francejii”. E dimineaţă, m-am trezit să merg la serviciu, sunt buimac, nu mai pot de somn, deci e numa’ bine de scris despre anul care e pe cale să ne părăsească, nu? Aşa se scurse şi 2008-ul cu bune sau mai puţin bune pentru fiecare dintre noi, cei care ne cunoaştem, voi, cei care mă citiţi sau toţi, cei care mă cunoaşteţi şi mă citiţi.

Anul, în sinea lui, nu a fost el rău, ei sunt de obicei cuminţi, stau în banca lor şi-şi văd de treabă combinândul pe timp să le mai dea o zi în plus. Ai zice că nu le reuşeşte vrăjeala cu timpul, dar uite că o dată din patru merge. Revenind la calitatea lui 2008 şi comparându-l cu ce ne aşteaptă în 2009, a fost un an bun, seceta nu a durat mult, rezervele de grâu umplu hambarele, singurul lucru neplăcut a fost că n-am avut zăpadă de Crăciun.

Pe partea cu scrisul lucrurile nu au fost prea ”smooth”. Articolele publicate au fost ba de două ori pe zi, ba de două ori pe lună, fie din cauza lipsei de timp, fie din lipsa de inspiraţie, motive se găsesc oricând, dar pentru asta îmi cer scuze. iCente nu a răsărit pentru a introduce bani în buzunarul meu, după cum a binevoit să observe cândva o anumită persoană, a început pentru a-mi revărsa pornirile scribaliceşti într-un mediu unde măcar o persoană pe zi percepe ideile răsfirate în pagină, iar pe viitor, cine ştie ce se poate întâmpla.

În rest numa’ bine, sănătate şi virtute tuturor celor care mă citesc sau îi cunosc şi sper că aţi petrecut Crăciunul aşa cum v-aţi dorit fiecare dintre voi. Un an nou fericit, 2009 să vă aducă bucurii să fiţi mai dăştepţi, mai civilizaţi, mai înţelepţi şi mai iubiţi decât anul care stă să treacă, iar când bate ceasul 2009 trecute fix să vă gândiţi şi la mine.

Nu cumva să râdeţi că deja am avut de îndurat hohotele de râs ale unui bun amic.

Da, un fleac, m-au prins. Mi-au tăiat vântul din pupa Lagunei Albastre cu o mizerie de fiare în partea stânga faţă, de un galben opulent care mi-a sărit în ochi de la trei sute de metri depărtare. Deşi în mintea mea îmi repetam într-una: ”Scap eu şi de data asta” cu o frenezie demnă de pioşii de la Olimpiada Creştinilor, ştiam foarte bine, în subsolurile conştientului, că ”Nu scap de data asta”.

Aşa m-am ales cu o blocare de roată din partea Primăriei, ditamai frumuseţea de proces verbal şi cu drumuri în plus, care în nici un caz nu mă ajutau. Ce să mai zic de vântul care a început să vâjâie prin buzunare la sfârşitul operaţiunii.

Costurile unei blocări:

- deplasare Primărie (mulţam că era relativ aproape): 30 minute plus 20RON (a fost la promoţie, cică aşa e dacă plăteşti mai repede);

- deplasare bancomat BT (nu de alta, da’ cam aşa se întâmplă cand ai nevoie de bani gheaţă… nu-i ai): 20 minute plus comision de nu ştiu cât;

- sună la naşpeţi să trimită echipa de deblocare (iar îmi fac 15EUR cost suplimentar): 20 minute de sunat într-una până să prinzi linia liberă;

- aşteaptă de ţi se lungesc urechile până vin naşpeţii: 40 minute plus un sandwich de pui cu extra maioneză (mi se făcuse foame);

- uită-te la o doamnă plictisită cum completează la hârtii de-i sar capacele, doar ca să-i zică însoţitorului că poate să dea jos drăcia galbenă de pe roată: 10 minute de scris frenetic şi pe deasupra 100RON pentru două ”şurube” date jos.

În final am ajuns la o singură logică şi indubitabilă concluzie: ”Nu mai parchez acolo, asta-i clar.”

Nevoia poartă pe om prin tot felul de locuri, inclusiv pe la Iulius Mall, unde ochisem mai de multă vreme un suport pentru jaful meu de Nokia. Nu de alta, da’ la fiecare pornire de pe loc, mai în trombă, jaful tot pe sub scaune ajungea. Şi acuma cât de jaf o fi, tot începuse să mi se facă milă de el, totuşi m-a servit destul de bine până acum, aşa că i-am făcut un cadou.

Da’ nu despre asta-i vorba aici. Vorba e, despre Piţi. Nu, nu vă gândiţi la fotbal. Pe Piţi o găsiţi în magazinele cu fiţe, în maşinile cu fiţe, în cluburile cu fiţe, în orice cu fiţe şi e genul de fată care se pare că nu găseşte destulă strălucire în propria persoană şi simte nevoia nestăvilită de a compensa această lipsă cu strălucirea aflată în tot felul de pietre, pietricele, steluţe aurii şi argintii, înscrisuri sticlate cu tentă de ”glamour”, ce mai, ”bling” cât încape.

Două astfel de specimene am întâlnit azi în saga căutării cadoului pentru telefonul meu şi nu m-am putut abţine să ascult inteligenta şi problematica discuţie dintre ele:

- Uite, fată, ce fain, fată. Ce bine ar merge cu telefonu’ meu. Şi se potriveşte şi cu cureaua aia albă, fată. Tre’ să mi-l iau.

- Da, fată, da uite că aia are pietre pe ea. ( Uuuuu, shiny!)

- Aia e neagră, nu vezi? N-am nimic să meargă cu ea, fată. Da e faină, fată. (Străluceşte!)

- E neagră, da are pietre. Nu se compară. Las’ că-ţi iei tu ceva ce se potriveşte.

- Of, fată, nu ştiu ce să fac. (către vânzătoare) Albă n-aveţi cu pietre?

- N-avem.

- Ce să fac, fată? Mai bine nu mi-o arăta-i…

… după încă zece minute …

- O iau pe aia cu pietre, fată. Şi apoi îmi iau şi o curea cu steluţe, să meargă…

N-am ascultat mai departe, că îmi terminase-m treaba pe acolo, aşa că am plecat. Am uitat să precizez vestimentaţia celor două care abunda în străluciri de tot felul, de nu mai ştiai cum să-ţi fereşti ochii  de atâta ”stil”.

P.S.: M-am hotărât, următoarea achiziţie, mouse-ul din imagine.

L.E.: Puteam să pun pariu că husa cu pietre strălucitoare va câştiga detaşat.

S-a dat startul în cursa de anduranţă care are ca scop final şi prea-înălţător, atingerea moaştelor Sfântului Dimitrie. Cu jandarmii pe post de arbitrii şi stuarzi, puhoiul de ”credincioşi” a năvălit, de parcă viaţa fiecăruia dintre ei, în parte, depindea de acea clipă în care lumina se va abate asupra lor umplându-i de evlavie cerească.

Nu contează că bătrâna din dreapta îşi caută pe jos ochelarii care au ajuns acolo tot din cauza ta, nu, ţelul tău a devenit acea atingere a moaştelor sfântului, care împreună cu alte beneficii îţi va aduce şi iertarea pentru faza cu biata bătrână, aşa că de ce să te mai deranjezi să nu o calci în picioare?

Poate că sunt eu eu de vină, poate că încep să-mi alunece printre degete valorile creştineşti sau poate chiar am devenit ateu. Ar trebui să-mi fac griji că nu simt acel imbold al credinţei de a călca în picioare pe cei mai slabi ca mine ca să îmi îndeplinesc ţelul orb? Nu ştiu de ce, dar ce am văzut la televizor, mie, personal, nu îmi inspiră nimic în afara unei haite de lupi flămândă pentru ceva ce nici măcar ei nu înţeleg. Cine ştie?

Şi uite aşa Olimpiada Oamenilor Creştini aflată la a n-a ediţie, nu şi-a desemnat nici acum un câştigător. Dar, ce mai conteaza? Important e să participi…

Ce se întâmplă cu lumea asta, mirobolanţilor? Că nici măcar un cont de messenger nu mai poţi să deţii în linişte şi pace. Mă trezesc azi cu un telefon de la un coleg: ”Mi-au spart ăştia parola de la messenger”. Nimic grav până acuma, dar uite că urmează şi distracţia. Tipul (sau poate o fi tipă?), după ce că a spart parola bietului om, mai are tupeul să trimită tot felul de prostii de pe id-ul respectiv. Totuşi problema e că domnul, mare ”Mitnick”, nu se rezumă la o mică distracţie, ci mai vrea şi bani de la cunoscuţii amicului.

Deşi texte de genul: ”Aţi câştigat un televizor LCD în valoare de 1000 de euro, tot ce trebuie să faceţi pentru a confirma este să ne trimiteţi codul de reîncărcare a unei cartele de n dolari” sunt cunoscute de multă vreme, se pare că, pe messenger, acestea s-au transformat în: ”Salut, am şi eu o problemă. Nu mă poţi ajuta?”, iar apoi urmează cererea fatidică de a reîncărca un anumit număr de telefon cu o anumită sumă, mai mare sau mai mică, în funcţie de nesimţirea şi neobrăzarea specialistului în ”hackerie”.

Se pare că, în ciuda mediatizării cât se poate de serioase facută acestui tip de probleme, hackerii autohtoni mai au de unde recolta suflete naive care încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă. Treziţi-vă la realitate oamenilor. Nu zic să deveniţi paranoici, dar luaţi-vă şi voi anumite măsuri de siguranţă, mai ales când aveţi de-a face cu WWW.HTTP://